ROMÂNESC, ADJECTIV. Sau cât de românești sunt filmele declarate românești? (1)

Scot DEX-ul ca în filmul lui C. Porumboiu și înscenez momentul adevărului. Precum Dragoș Bucur în imagine, citesc: „românesc: 1. originar din România; 2. ce ține de România sau de locuitorii ei/ care este caracteristic pentru români.”

Scriu despre acest adjectiv nu pentru că e nelegitim, ci doar pentru că e abuzat de cronicarii și istoricii de film, atât români cât și străini. În loc să deschidă mintea, uzul lui adeseori o închide, mai ales când e folosit ca primă caracterizare a unei industrii precum cea de film. Recomand deci reținere, pentru că vorbim de o industrie predominant transnațională și cosmopolită. Cinematografia are acest statut nu numai în termeni de finanțare, producători, casting, post-producție, premieră, distribuție și public, ci și de tehnologie, forme, genuri și stil.

Patriotismul vinde știri și legitimează cronicari. Astfel se poate explica în parte de ce varii portale livrează entuziaste postări live de la festivalul de la Cannes, postări asemănătoare transmisiilor directe de la jocurile olimpice. Se poate afla la minut cine a evoluat, în ce probă, cu ce rezultat și cum stă națiunea în clasamentul general pe trofee (deși încă nu se intonează imnurile naționale ale câștigătorilor la festivalurile de film).

Dar să descrii filme predominant în contextul de cinematograf național e de asemenea un automatism intelectual care trebuie privit şi prin prisma a ceea ce limitează. Discuția e complexă și cine e interesat poate arunca o privire aici. Eu prefer acum să revin la înțelepciunea DEX-ului. Termenii cheie ai definiției de mai sus sunt „originar,” „a ține de” și „caracteristic”. Marii absenți în definirea românescului sunt „interpelat ca”, „prezentat ca” și, mai ales, „folosit ca.”

Privitor la originar și ține de, să studiem un exemplar din ultima recoltă de filme prezentate ca românești. Să-i vedem originea (adică ce țări l-au produs și unde se lansează) și de cine ține (adică cine are drepturile de distribuție). Spre exemplu, deși declarat film românesc Lemonade din 2018 (nu Limonadă!) apare pe programe ca un produs al patru companii din patru țări diferite. E atât românesc, cât şi canadian, german și suedez.

Hai să-i vedem publicul principal: Filmul a avut premiera în februarie în Berlin și apoi s-a plimbat prin Europa pe la festivaluri, în țări precum Portugalia și Bosnia-Herțegovina. Nu e relevant acum că în film nu se prea vorbește românește și nici că regizoarea locuiește în SUA. Hai mai degrabă să vedem de cine ține pelicula. Din nou, nu cum zice DEX-ul, nu de România. În acest moment se află în patrimoniul unei companii germane, Pluto Films, care poate decide să nu ruleze filmul în România dacă nu îi servește intereselor sale economice și nu e obligată contractual.

Sau un film ține de România pentru că spune povestea unei emigrante de origine română? Nu prea. Un film realizat de frații Dardenne, Tăcerea Lornei, spune o poveste asemănătoare a unei femei albaneze in exil și nimănui nu i-a trecut prin cap să stampileze pelicula ca albaneză.

Sau e film românesc pentru că parte din personal e de origine română? Nici acesta nu e un criteriu convingător. Amintiți-vă de Marcel Iureş și de filmele străine în care apărea. Prezența sa nu le făcea automat românești. Presa de limbă română îl lăuda pentru că producțiile erau vestice că e tare peste hotare . Aş menționa aici și mult premiatul Toni Erdmann și el cu un contingent semnificativ de personal de origine română, cu acțiune ce se desfășoară în București și cu o scenă inițială ce poate fi privită ca tribut stilistic adresat lui Cristi Puiu și a ceea ce ne-am obișnuit și automatizat să numim Noul Cinema Românesc. Toni, spun cronicarii, e german.

Căutarea criteriului dur care să facă românescul românesc e deci complicată sau de fapt extrem de simplă. Investigația continuă… Revin cu detalii. CP