POVEȘTILE DIASPOREI. DE CE NU APAR PE ECRANE? (1)

Vorbind despre vizibilitatea diasporei românești în film, mă întorc la o peliculă deja pomenită, Lemonade (2018). În afara meritelor menționate în blogul anterior, pelicula mai are unul. E singura notabilă din ultimii ani (sper să nu mă înșele memoria!) și etichetată “made in Romania” a cărei acțiune se petrece în afara granițelor țării. Mai mult, investighează frontal, tot în premieră, condiția unui grup social atât de comentat în ultimele săptămâni: diaspora.

Singurul alt lungmetraj notabil de care îmi pot aduce aminte și care să intre în aceeași categorie e Profetul, Aurul și Ardelenii din 1978--făcut în timpuri în care cuvântul diasporă era tabu. Vezi foto! Filmul era însă marfă pur românească--căci în acea epocă logica producției de film era la fel de simplă ca a brânzei telemea: doar ingrediente autohtone! Desigur, spre deosebire de Lemonade, Profetul e comedie, ceea ce e o raritate în ziua de azi printre filmele despre emigranți (vezi încercările lui Aki Kaurismaki). Profetul e de asemenea film comercial și de gen, la fel o raritate azi în rândul filmelor românești, fiind în parte inspirat, ce coincidență de nume!, de un film cehoslovac din 1964 numit Lemonade Joe. Vezi foto!

Lemonade din 2018 și Profetul vorbesc despre emigranți români abuzați în SUA. Din păcate,  alți plecați români, precum căpșunarul din Spania, îngrijitoarea de bătrâni din Italia, bucătarul de fast-food din Anglia, cerșetorul din Franța sau șantieristul din Danemarca nu beneficiază de reprezentare cinematografică, deși viețuiesc mai aproape de patrie și sunt mai reprezentativi (și mai activi). Privind plecații, politica narativă a filmului de limbă română a fost cam aceeași ca a Andreei Marin și a emisiunii sale TV Surprize , surprize. Camera stă în țară și plecații vin la ea să-și spună of-ul și să se îmbrățișeze cu cei dragi. Metoda aceasta e folosită în aproape toate filmele lui C. Mungiu, iar uneori surprizele oferite diasporicilor întorși sunt de proporții. Vezi foto și ce pățește o tânără fată venită de la muncă din Germania în După dealuri (2012)!

Cum este tratată la întoarcere diaspora în țara de după dealuri.

Mai există și o a doua politică, politica Asfalt tango (1996). Și aceasta e întrebuințată in filmele în filmele lui C. Mungiu, Occident (2002) și Bacalaureat (2016), dar și în multe altele de limbă română precum Francesca (2009) sau Felicia înainte de toate (2009). Se dramatizează plecarea diasporicilor și luatul de rămas bun, peliculele încheindu-se la punctul de control vamal.

În concluzie, de ce o țară fruntașă la export de persoane nu face filme despre acest consistent grup social? Formula Andreea Marin, „totul în studio,” livrează un răspuns: Merge și așa. Faptul că Lemonade constituie o coproducție România, Canada, Germania și Suedia oferă altul: Subiecte transfrontaliere necesită producții internaționale.

Dar mai sunt și alte răspunsuri, ce nu țin de costuri de producție sau de lipsa de scenarii interesante. Mă gândesc la chestiuni de mentalitate și de preocupare exagerată cu teme interne, dar și la limitările tematice generate de poeticile cinematografice compulsiv-realiste, plus o anume agorafobie a cineaștilor de școală română, care din fericire începe să fie depășită în ultimii ani.

Se mai poate lua în calcul statutul diasporei de origine română. E desigur un grup social exploatat, dar care beneficiază de condiții mult mai bune decât refugiații sirieni sau sub-saharieni: Deci trebuie victimizat atent. Nu în ultimul rând, contează faptul că diaspora e clasă muncitoare și grup social cu unele secrete dezagradabile, și că în filmul de limba română predomină dramele burgheze, Sieranevada, Bacaluareat, Prororoca, Ana, iubirea mea, Ilegitim, Câini, etc. (Va urma). CP