MAI E CINEMATOGRAFUL CULTURĂ POPULARĂ?

„Mai” din întrebare sugerează că o dată ca-n povești, cum suspină cinefilii, lumea mergea în masă la cinematograf. „Mă duc la film” era fenomen popular. Se petrecea înainte de a apărea televizorul, Netflix-ul și torentele, și înaintea căderii culturii audiovizuale în consum individual de seriale fără sfârșit, talk-showuri cu informații de pe surse, alte sporturi de contact, și emisiuni-concurs selectând pe cei super-dotați. Când se mai practică, consumul popular de film are loc pe canapea, cu berica pe genunchi și firimituri de cips pe piept, cu pauze de scris pe rețele și pentru a scoate rufele din mașină.

În cazul țărilor care au trecut prin 1989, se mai adaugă frâna pusă de politicile protecționiste socialiste importului de aparate video, televizoare color și antene satelit, precum și difuzării de programe TV străine. În cazul particular al României, se poate adăuga și disprețul manifestat de PCR și de cuplul prim-secretarial față de televizor--un dispreț pentru care au plătit scump, căci sondajele au arătat că dieta de doar două ore de televizor pe seară a creat frustrare socială comparabilă cu lipsa de salam.

Mai sus un decupaj din ziarul Scînteia din 1961. Ce cifre senzaționale! Decupajul prezintă de asemenea cum era privit cinematograful de către autorități în contextul unei culturi naționale în curs de dezvoltare, care își dorea, cel puțin pe hârtie, să ofere artă celor mulți. Ziarele românești ale vremurilor publicau constant astfel de statistici cu scopul de a face cunoscute eforturile statului de a-și educa și desfăta cetățenii. Cinematograful era un barometru de modernizare: urbanizare, tehnologizare, internaționalizare și masificare, spre deosebire de azi, când, prin prisma informărilor Centrului Național al Cinematografiei (CNC), pare e un barometru de prestigiu artistic.  

Echivalentul contemporan al unor astfel de grafice sunt, în epoca prestigiului, listele de filme românești premiate la festivalurile internaționale pe care le generează CNC pentru a-și legitima activitatea. La acestea se adaugă o serie de raportări în oglindă. Spre exemplu, reportaje nostalgice arătând cum s-a mai închis încă un cinematograf într-un oraș mare din România, sau apeluri în presă pentru a salva o sală de proiecție la demolare sau de la transformarea ei în cazinou. Vezi foto!

Grafice similare cu iz economic oferă în ziua de azi informații despre noile case de proiecție (și producție) de cultură populară:  televiziunile. Vezi graficul de mai jos, în care postul ProTV, care difuza reportajul nostalgic privitor la demolarea cinematografelor, e medaliat cu aur pentru subminarea cinefiliei practicate în colectiv și înlocuirea sa cu consumul de canapea.

În noul context de consum, raportările nu se mai fac de către guvern, ci de firme de studiu de piață. Graficele nu se publică în presa de mare tiraj ca obiect de mândrie națională, ci în Forbes.ro sau Ziarul financiar. Aceste publicații nu se adresează cinefililor, ci celor interesați în a-ți plasa berica pe genunchi și cipsurile în stomac și a-ți influența alegerea detergentului pus în mașină în timpul pauzei de publicitate.

Dar speranța nu e pierdută! Sau e? Cinema City face raportări care, vizual, aduc aminte de cele socialiste. Vezi foto mai jos! Raportarea amintește că există fenomenul „cinema de mall,” lanțurile multiplex. Era să-l uit, căci comparându-i cifrele cu cele ale anilor 60-80, fenomenul e firav și... ne-popular, adică asociat cu o elită socială care frecventează aceste mall-uri.

Mai e popular cinematograful? Chiar în contextul în care Uniunea Europeană raportează creșteri la vânzarea de bilete, răspunsul nu e pozitiv. Cel puțin, nu e pe românește, deși mai întâlnești un sentiment de cultură populară refibrilată la proiecțiile în aer liber gratuite, gen Cinema în Parc, sau în cadrul festivalurilor de film precum TIFF în Cluj. Pe ici pe colo, mai există și cinematografe de artă care supraviețuiesc din subvenții gen Eurimages sau din ce mai pică de la primărie. Interesant e însă că vârsta spectatorilor ce frecventează aceste săli devine din ce în ce mai ridicată. Nu e un fenomen pur românesc și impresia mea e că are efect și asupra selecției filmelor din program. Demn de reținut e că acești spectatori ce vor să fugă de singurătatea cine-consumului de canapea sunt exact cei care își mai amintesc de vremea cozilor la bilete la film din anii 60-80.  CP