De ce o carte precum Hesitant Histories on the Romanian Screen de László Strausz merită o întâmpinare pozitivă în sfera istoriografiei filmului de limbă română?

O scurtă prezentare a cărții poate fi citită aici. Doar din referința bibliografică se pot deduce principalele motive.

Primul și cel mai vizibil e numele autorului. Nu e român; și, da, este important. Din trei motive. Primul, că e o voce inedită într-un context cultural în care predomină vocile etnicilor sau naționalilor români. Perspectiva sa e diferită de cinefilismul cu apartenență de țară predominant în rândul autorilor de origine română. Vezi spre exemplu ultimul studiu, fără îndoială meritos, al Monicăi Filimon dedicat regizorului C. Puiu.

Un alt merit e că, spre deosebire de alte studii scrise de ne-români, cel al lui Strausz e bine documentat și reproduce foarte moderat platitudini. Vezi aici studii care reușesc să genereze mult mai multe, deși, sincer, până și platitudinile etno-naționale referitoare la Miorița, comunism, avort, revoluție, libertate, blocuri ceauşiste şi Securitate își au rostul lor, căci sunt produse de export care revin, ca niște spirite, să hăituiască locul de unde au fost puse în circulație.

Tot din referința bibliografică se poate vedea că Hesitant... e un studiu la nivel de carte în limba engleză publicat la o editură bună, care face peer-review, corectură și are distribuție internațională activă prin baze de date. Sincer și aici se merită bifat, pentru că, din păcate, istoriografia filmului de limbă română stă prost la acest capitol, cu atât mai mult cu cât cartea lui Strausz analizează nu doar un film sau un autor, ci o colecție mai largă de filme, atât de dinainte cât și de după 1989.

Apoi cred că e important de menționat că Strausz e profesor de studii de film, cu doctorat în studii de film, lucrând într-un departament de studii de film (culturale istorice).  În forma aceasta, astfel de departamente în România după știința mea nu există și se resimte în exegeza filmului de limbă română. Mai toate incursiunile mai ample în filmul de limbă română la nivel de carte (cu una sau două excepții) sunt foarte meritorii, dar scrise ca istorii cinefil-arhiviste, jurnalistice, formalist-descriptive, monumentaliste sau mai recent revizioniste (deși revizionismul se oprește la anii 1990-- una sau două excepții îndrăznesc să strâmbe din nas la noul cinema românesc). Astfel de studii sunt importante, dar e nevoie și de alte registre. Se pot scrie istorii industriale, mediale, intermediale, economice, ideologice și psihanalitice; instrumentalizante, conceptuale, abuzive și deconstructive; istorii ale istoriei, ale istoricilor și ale mediilor și formatelor în care s-au exprimat.... etc.

Fiind profesor de film, Strausz încearcă să nu dea prioritate istoriografiei. Nu scrie doar despre cinema-ul românesc, ci îl folosește pentru a reflecta în general asupra unor teme ce depășesc naționalul. Preocuparea sa principală e cinema-ul și istoria; studiul său are o dimensiune teoretică. Astfel de perspective sunt doar tatonate de autorii ce scriu despre filmul românesc.

În concluzie, o perspectivă nouă e o provocare și o indicație că filmul de limbă română nu aparține doar românilor, ci e parte a patrimoniului european și global și că servește şi celor ce scriu în numele acestui patrimoniu. Acestă provocare ne ajută să discutăm despre filmul de limbă română nu doar ca film românesc, ci să ne plasăm în afara paradigmei naționale și uneori patriotice. (CP)